...in the historic district of Harsimus Cove, la o aruncătură de băț de Manhattan. Curios cum e îi e mai ușor să obțină dubla cetățenie cuiva a cărui vis e să devină apatrid, undeva în mijlocul sălbăticiei. Patria mea e natura sălbatică pe care o port mereu în mine. Sau cum zice Uca: nu-i e dor de casă celui ce își poartă casa în suflet. Să fim ca niște melci cu cochilia în inimi, dar, rătăcitorilor. Țigani locuind în propriul ghioc...
This entry was posted
on miercuri, martie 18, 2009
and is filed under
abroad,
city life,
outdoors life,
writings,
yadda yadda
.
You can leave a response
and follow any responses to this entry through the
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
.
nuuu: sãlbãticia ci sãlbãticirea -
fiindcã tu ai din fire o fire
asaa...prea non-s ã l b a t i c ã
-si poate cã pentru a percepe tot globul pretinzi de fapt un pic de sãlbãticire.asa cred.
-----------------------------------------
nuuuu: ca melcul cu casa, ci simtirea de acasã,
-conotatie al cãrei sens ar fi oarecum a trãi metamorfozând intr-una : transformând în mãtusi ,unchesi ,veri, verisoare, surori, frati, nepoti, strãnepoti ,(adicã de-ai casei) -pe toatã lumea si toate locurile in drumurile depãrtãrilor noastre de casa initialã ;melcul dimpotrivã ,de parcã nici n-ar avea neamuri stã doar în casa sa. ;-))
Eh, eu vorbeam de sepie, molusca ce își poartă cochilia "în suflet", vestigiu al unei căsuțe de melc...
Știu că sunt non-sălbatică, de aceea mă atrag sălbăticiile, spre echilibrare, însă în mod natural gravitez spre zone cât mai urbane, cât mai civilizate și diverse cultural...
Nu am tânjit după New York, dar l-am admirat mereu, era locul unde lucrurile se întâmplă. Minutul newyorkez era unitatea mea de măsură...